Scala Paradisi

Scala Paradisi, un poem simfonic ce refuză principial orice asocieri romantice, este un studiu compozițional asupra binomului continuitate-discontinuitate. Mobilul literar-patristic menționat în subtitlu oferă cadrul ideal pentru a explora construcții și deconstrucții, convergențe și divergențe, ascensiuni și prăbușiri și — mai ales — reiterări.

Considerații formale

Pentru analiză, piesa poate fi segmentată formal în două secțiuni, bine demarcate și de durate aproximativ egale. În momentul interpretării, cele două secțiuni nu se vor disocia mai mult decât este indicat în partitură.

Dramaturgia muzicală a celor două secțiuni este manifestă și, implicit, ușor de urmărit. În prima secțiune, o structură masivă — încredințată corzilor excesiv divizate — progresează inegal și cu evidentă greutate dinspre extremul grav, zona „întunecată" a orchestrei, către „lumină", către extremul acut, întâmpinând distrageri meteorice din cele mai variate tipologii. Majoritatea acestor distrageri sunt inițial seducătoare, dar se epuizează curând. Devin caduce și se prăbușesc în iluzia din care au luat naștere, moment în care ascensiunea dureroasă inițială se reia — nu se continuă.

A doua secțiune introduce un nou idiom melodic, apropiat în spirit de psalmodiere și cânt bizantin, și — la alămuri — primul element tematic capabil, prin pregnanță, forță și consecvență, să inițieze un dialog cu materialul opac și monolitic al corzilor introdus în prima parte. Acest dialog — consumat în cel mai scolastic spirit cu putință, prin intermediul procedeelor clasice de dezvoltare tematică — antamează un proces de cunoaștere reciprocă a celor două entități, ce va culmina prin sublimarea și „împlinirea" celei dintâi.

Considerații armonice

Piesa continuă explorările armonice întâlnite în lucrările mele simfonice anterioare, în special Fúlgura și Hortus conclusus. Sunt și aici prezente armonii metamorfe (policorduri ce își schimbă culoarea prin varierea dinamică a unor componente-cheie), armonii paralele consonante, dar netonale, ce amintesc puternic de limbajul acordic al lui Ralph Vaughan Williams, și momente de „armonie pseudo-tonală" (construită din relații false, consonanță non-funcțională și pedale/puncte de orgă).

La cele de mai sus, lucrarea de față adaugă un proces de „exacerbare" a notelor melodice, ce urmărește evidențierea disonanțelor tranzitorii în locul ascunderii lor, și experimentează cu un tip nou de armonie „groasă", „impasto", ca un tablou de Auerbach — în care centimetrii de vopsea, straturi peste straturi, modelează deja o a treia dimensiune.

Considerații melodice

Atunci când nu operează minimal, cu oligocordii, melodica acestei muzici este puternic bazată pe gestualitate — o gestualitate evidentă, căutată, susținută și de palierul dinamic.

La aceasta, piesa adaugă o tematică ce curtează minimalismul repetitiv-dezvoltător și o radicalizare a stretto-ului, devenit aici mecanism generator de texturi — în sensul consacrat de Ștefan Niculescu — prin suprapunerea aceleiași linii melodice la „viteze" diferite.

Considerații ritmice

Scala Paradisi este o partitură în care sincopa devine din excepție normă, iar interpreților aproape că li se cere să se dezbare de sistemul divizionar tradițional, să „simtă" și să intuiască ritmul în natura sa intimă, ca eveniment muzical de varii vârste temporale.

Este deci o muzică în care sincopa generalizată încetează a mai fi sincopă, transcende hemiola și se aventurează în domeniul ritmului non-divizionar.

Considerații de orchestrație

Lucrarea este orchestrată pentru o secțiune generoasă de coarde, alămuri — patru corni, două trompete și o tubă, fără tromboni — cinci suflători de lemn — piccolo, flaut, oboi, clarinet în si bemol și fagot, câte un singur instrumentist — și pian. Deși pianul nu are un raport solistic cu orchestra — trecând în această partitură drept instrument de percuție și de culoare — anumite detașări ale sale în prim-plan au fost inevitabile.

Opțiunea orchestrală susține îndeaproape palierul armonic și o anumită poetică asumată a lucrării, în care permanenta eschivare a simultaneității în atacul și stingerea sunetelor implică o lume de umbre în continuă mișcare și metamorfoză: contururi limpezi pentru o clipă, care imediat tremură și se estompează.

Fuziunea dintre orchestrație și armonie este cel mai bine observabilă în porțiunile instrumentate exclusiv pentru segmentul corzilor, bogat divizate — șase divizii de vioară, trei de violă, patru de violoncel și trei de contrabas.

Considerații extra-muzicale

Ioan Climacus — Ioan Scărarul, în tradiția românească — a fost un monah și scriitor ascetic care a trăit la Mănăstirea Sinai în secolul al VII-lea. Opera sa principală, Scala Paradisi (Κλίμαξ τοῦ Παραδείσου), descrie un urcuș spiritual în treizeci de trepte, de la renunțarea la lume până la desăvârșirea în dragoste și contemplație. Scrisă inițial pentru uz monahal, lucrarea a depășit de mult acest cadru, devenind unul dintre textele fundamentale ale spiritualității creștine răsăritene și o referință constantă în literatura mistică universală.

Ceea ce a constituit mobilul acestei compoziții nu este conținutul doctrinar al Scării, nici vreo intenție de ilustrare muzicală a treptelor sale. Două idei structurale, extrase din logica internă a operei lui Climacus, au oferit impulsul formal al lucrării: caracterul neterminat și mereu reluat al urcușului, și posibilitatea ca o treaptă câștigată să fie pierdută în întregime, obligând la un nou început din același punct de plecare absolut. Aceste două idei — continuitatea întreruptă și reiterarea ca destin, nu ca variantă — și-au găsit aici, în opinia mea, o expresie muzicală mai fidelă decât ar fi permis-o orice program explicit.

Scala Paradisi nu este, prin urmare, muzică cu program. Titlul și subtitlul nu propun o cheie de lectură, ci recunosc o sursă.