Racul, broasca și știuca

Deși nu îmi amintesc cum mi-a venit ideea de a scrie muzică vis-à-vis de versurile lui Alecu Donici (1806 – 1865), îmi amintesc în schimb că acest lucru s-a întâmplat în toamna lui 2012, de când datează și primele note – începutul din Broasca. Piesa a fost finalizată abia un an mai târziu.

Alecu Donici s-a folosit de aceste trei viețuitoare, ce nu au în comun decât mediul de viață, pentru a șfichiui societatea contemporană, incapabilă de a trece peste orgolii personale în slujba binelui comun. În fabula omonimă, nevinovatele animăluțe iau pe umeri neverosimila (și absurda) sarcină de a muta un sac cu grâu în iazul reședință, lucru pe care eu nu li-l cer să-l facă. În schimb, mă concentrez asupra fiecăruia, încercând să le surprind cu umor și simpatie cele mai caracteristice trăsături.

Racul este puțin mai mult decât o pereche de clești (care se pot auzi lovindu-se amenințător în acut). Altfel, o vietate paradoxală și caraghioasă în futilitatea sa: foarte mulți pași pe care-i face înainte, după îndelungi planificări și tatonări, sunt anulați de două mișcări viguroase din coadă, care îl întorc pe domnul rac de unde a plecat. Un traseu melodic nesigur și sinuos cucerește din greu un ambitus ceva mai mare de o octavă, în aproape o frază muzicală întreagă, doar pentru ca în următorii doi timpi să se prăbușească în grav, de unde a pornit.

Broscuța sare, și o face cu grație și vioiciune, atunci când nu înoată alene, plutește în derivă, sau stă nemișcată la concurență cu frunzele sau alte lucruri neînsuflețite din baltă. Un traseu melodico-armonic prin salturi, bine conturat, alternează cu polifonii difuze, ce evoluează lent în registrul mediu-grav. Goană și relâche de pe-o frunză pe alta.

Știuca este prădătorul numărul unu, stând nemișcat la adăpostul unei uscături, și atacând feroce la momentul oportun. De multe ori prada nu luptă, sau o face pentru scurt timp, și fără sorți de izbândă. Un ostinato amenințător în grav evoluează într-un demers omofonic acaparator, și se îndreaptă implacabil spre un cluster strident și dureros în acut.

Deși lipsă din poezia lui Donici, în muzica mea este prezent un al patrulea personaj: iazul, în care viețuiesc toți cei trei, este și el parțial personificat, și evoluează episodic, pe parcursul unei introduceri, a două intermezzi, și a unei concluzii. Formula ciclică din bas, care caracterizează acest personaj îmbie la contemplarea unor unde imaginare, ce se deplasează molcom, și fac cale-ntoarsă odată ajunse la maluri. Tema din discant – un posibil peștișor într-o plimbare de după-amiază printre brusturi, cu care stimata doamnă știucă știe ce are de făcut.