Șapte haiku-uri pe stampe cu păsări

Șapte haiku-uri pe stampe cu păsări este un poem electronic cu durata de 8 minute, alcătuit din șapte episoade distincte, dar care împărtășesc teme și sonorități recurente, și conlucrează la construcția și devenirea unei entități muzicale organice și unitare.

În afară de durată și de subtitlu, orice altă asemănare cu compoziția lui Edgard Varèse din 1958 este mai degrabă forțată, întrucât substanța sonoră a lucrării de față nu include sunetele concrete în arsenalul său expresiv. Mai mult, departe de a se „revolta” în vreun fel împotriva naturalului și tradiționalului – și de a urmări astfel crearea unui limbaj meta-muzical artificial, bazat pe promovarea exprimărilor sonore fruste și a artefactelor acustice, ca elemente de vocabular artistic – piesa mea încearcă o recuperare a ambelor. Mai exact, deși este o creație de muzică electronică cultă, Șapte haiku-uri… se sustrage cutumei, și nu demite în bloc sonoritățile, procesele și instrumentele de lucru din compoziția muzicală clasică. Pe de o parte, pentru că operează un melanj între anvelopa sonoră inedită, artificială, produsă pe cale electronică, și conceptele, procedeele și elementele de vocabular ale compoziției tradiționale (teză, antiteză, dezvoltare, reducție, reiterare/repriză, imitație, contrast, sintaxă muzicală, structură acordică, succesiune melodică, etc.). Iar pe de alta, pentru că repune în drepturi, în muzica electronică cultă, elemente evitate fără fundament, și considerate a fi apanajul și marca producției muzicale pop (precum pulsația ritmică, consonanța, organizarea tono-modală a înălțimilor, enunțul și travaliul tematic, ș.a.).

În consecință, în ciuda faptului că instrumentele virtuale folosite eludează – prin anvelopa lor sonoră în continuă transformare și transfigurare – percepția clară a înălțimilor și succesiunilor ritmice, putem vorbi în acest poem electronic de sintaxă muzicală, la fel cum putem vorbi de structuri armonice și de tematism. Astfel, muzica face uz preponderent de eterofonii – în speță specia cu pedală/ison – întrerupte de inserturi bine delimitate de polifonie, în special în episoadele cu numere impare ale piesei; coralul omofon, în forma sa cea mai explicită, are trei apariții ostentative în „haiku-urile” cu numere pare; fragmente monodice se pot regăsi în primul și în ultimul episod, în vreme ce penultimul oferă un crâmpei de monodie acompaniată.

Ca alcătuire formală, piesa se concretizează în șapte episoade de sine stătătoare, de aproximativ un minut fiecare (cu excepția ultimului). Fiecare episod (sau „haiku muzical”) are, asemenea genului literar de inspirație, o alcătuire binară ce, în compoziția mea, gravitează de obicei în jurul binomului lumină-întuneric. Ca și în haiku, „tăietura” se produce aproximativ la secțiunea de aur pozitivă a fiecărui episod, iar exprimarea muzicală concretă a acestui binom îmbracă varii forme, de la clasicele perechi consonanță-disonanță și registru grav-registru acut până la sugestii sonore mult mai subtile, ce nu ar fi fost posibile în universul pur acustic al instrumentelor tradiționale.

În plan semantic, fiecare din cele șapte secțiuni ale lucrării își propune să transpună muzical, cât mai fidel cu putință, o serie de trăsături ale genului literar haiku, printre care:

Nu în ultimul rând, poezia haiku are un subtext: ea deține abilitatea de a provoca cititorul să mediteze la subiecte (de factură metafizică) pe care textul propriu-zis nu pare să le atingă. Cele Șapte haiku-uri pe stampe cu păsări au și ele, atât fiecare individual cât și întregul ciclu per ansamblu, un subtext. Acesta devine progresiv tot mai evident pe măsură ce piesa își dezvăluie conținutul, culminând cu coralul – ineluctabil celest – din penultimul episod, și cu fragmentele de monodie bizantină ce se întrețes cu materialul polifonic al ultimului. Asemeni poemelor lui Matsuo Bashō, și haiku-urile mele muzicale folosesc contemplarea creației ca prilej pentru o contemplare mai înaltă, a Creatorului, care a adus-o la existență. Ecourile dintr-o slujbă de vecernie ortodoxă, ce răzbat din ultimul meu „haiku” din ciclul de față, vin să sublinieze teza pe care am expus-o (artistic) în toate compozițiile mele din ultima decadă, anume că nu ne vom putea păstra identitatea culturală ca popor decât rămânând în strânsă legătură cu spiritualitatea creștină care ne-a format și modelat.

.