Fúlgura

Fulgura este un mozaic sonor alcătuit din petece disparate de lumină, culoare și textură, ce irump spontan în spațiul auditiv.

Lucrarea nu urmează o dezvoltare liniară, ci se construiește dintr-o succesiune de fragmente, fiecare cu un suflu propriu — asemenea vitraliilor de biserică străbătute de o lumină mereu schimbătoare. Fiecare secțiune funcționează ca o apariție autonomă — un „ciob de lumină” —, o configurație timbrală și gestuală de sine stătătoare, legată de celelalte nu prin narațiune, ci prin afinități de rezonanță și culoare. Pe întreg parcursul acestui „montaj auditiv” plutesc sugestii de sacralitate, care într-un final culminează în ecourile irizate ale imnului creștin antic Φῶς ἱλαρόν (Phōs hilarón, „Lumină lină”) — cântat și astăzi la slujba Vecerniei în cultul ortodox — o ultimă fulgurație sonoră înaintea tăcerii.

Forma piesei este principial liberă. Muzica se construiește din gesturi și respirații mai mult decât din substanță muzicală propriu-zisă – ca un crochiu al unei muzici posibile, dar încă nematerializate.

Totuși, se poate vorbi despre o dramaturgie muzicală, în sensul că piesa etalează o specie de discurs în care tipul de sintaxă muzicală folosit joacă rol de demarcație – motiv pentru care și tipologiile de scriitură utilizate sunt atât e fruste, manifeste și univoce.

De asemenea, există un proces general de „coagulare” a materialului sonor, care ajută la inteligibilitatea întregului opus. Pentru că, în ciuda eterogenității și fragmentarității manifeste, partitura se cristalizează totuși în jurul unei idei, a unui subtext comun: căutarea armoniei, în sens muzical și metafizic – armonia, ca mod suprem de justificare și de împlinire în comuniune, nu în individualitate. Concret, piesa evoluează – non-linear, datorită multiplelor inserturi, dintre care multe au un pronunțat caracter cameral – dinspre o „bolboroseală” multicoloră, mai mult sau mai puțin disonantă și agitată, în care instrumentele sunt puternic individualizate, și care amintește de „vremurile de aur” ale unor muzici „de avangardă” de mult apuse (un pointilism lipsit de înțelesuri proprii sau adânci, dar nu neapărat și de haz) înspre scriituri mai degrabă omofone, consonante și idiomatice, cu rădăcini puternice în clasicism târziu (sau romantism timpuriu), în care instrumentele par să-și descopere un „sens mai înalt” prin „cooperare”, și prin raportarea la „ceilalți”.

Substanța armonică a piesei este, dat fiind nivelul ei extrem de eterogenitate, greu de categorisit. Piesa este, în ultimă instanță, o panoplie de rătăciri stilistice și geografice ce pun împreună, de pildă, armonii wagneriene cu suprapuneri sonore cu iz oriental. Putem probabil regăsi aici toate „inovațiile” armonice ale secolului trecut – acordul minor-major al lui Bartók, acordurile cu note adăugate ale lui Messiaen, acorduri de cvinte și cvarte (Hindemith, Stravinsky, poate Copland?), policorduri (Charles Ives?) – ș.a.m.d., totul culminând (spre finele piesei) cu un ocean năucitor de consonanță, dezarmant de naivă, pură și luminoasă (a la Arvo Pärt, sau poate mai degrabă John Tavener, dat fiind materialul melodic de inspirație bizantină pe care îl folosesc).

Cât privește palierul intonațional, orizontal, diacron, muzica trăiește în bună măsură dintr-o deconstrucție a imnului liturgic amintit, ale cărui elemente melodice primare alimentează, subtil și decorativ, atât substanța interstițiilor dintre secțiuni (mai vizibil) cât și gestualitatea melodică generală (mai subtil). Această stare de lucruri devine clar observabilă doar post-factum, când respectivului material muzical i se va fi oferit, într-un final, dreptul la o viață și o devenire proprie – moment în care întregul parcurs evolutiv consumat anterior în subsidiar apare imediat evident.

La nivel ritmic, piesa mizează pe perplexitatea ce rezultă din combinația de haos (care este, statistic vorbind, majoritar, și este obținut din aritmie, care este la rândul ei obținută dintr-o exacerbare a unei invențiuni ritmice perpetue) și oligoritmie (utilizată pe suprafețe restrânse, dar foarte observabilă, pentru că aduce cu sine o puternică notă ritualică).

Orchestrația s-ar putea probabil caracteriza drept funcțională, ea urmărind fidel să susțină și să pună în valoare gestualitatea melodică și/sau culoarea armonică scontată. De notat că orga (orgă cu tuburi, orgă de biserică) nu are în mod explicit un rol solistic în cadrul ansamblului, dar nici nu refuză o astfel de postură când se ivește ocazia – ea fiind folosită mai degrabă aici pentru a oferi un univers timbral alternativ, fiind ea însăși o „a doua orchestră”.

Fúlgura este forma de plural a substantivului latinesc fulgur („fulger”, „străfulgerare de lumină”). Am găsit că un astfel de titlu, care implică deopotrivă concizie, energie dar și sacralitate, slujește foarte bine straniei alăturări muzicale aici de față: o mână de „cioburi muzicale” azvârlite în eter de străfulgerări ale spiritului – un căuș de materie sonoră ce-și caută drumul spre o menire mai înaltă.